BEER FACTS… #7

Conducta de bere

Deși omenirea a folosit apeducte înca din secolul al 7-lea î.Hr., prima „conductă” propriu-zisă, a fost construită în 1595 pentru a transporta apă de mare. Având 40 km lungime, a fost asamblată din 13.000 de trunchiuri de copac, scobite în interior.

Astăzi, unele dintre resursele noastre cele mai valoroase sunt transportate prin conducte: apă, petrol, gaze naturale, și chiar bere. Da!, există o conductă de bere. De fapt, există cel puțin două conducte de bere în lume.

O conductă de 5 km aprovizionează cu bere de toate barurile din incinta stadionului Veltins-Arena, un mare stadion de fotbal din Gelsenkirchen, Germania. Conducta este conectată la un rezervor central, care permite distribuirea rapidă în perioadele aglomerate.

În Randers Danemarca, barurile și restaurantele din cartierul de divertisment sunt conectate printr-o conductă de bere care a fost cândva conectată direct la fabrică de bere. În prezent fabrica nu mai exista, în locul ei fiind cu un rezervor de mare capacitate.

BEER FACTS… #6

The London Beer Flood

Tuturor iubitorilor de bere această istorioară li s-ar putea părea un vis devenit realitate, însă aceasta realitate este destul de înspăimântătoare. În 1814, pe 16 octombrie era o zi ca oricare alta la berăria Meux & Company din Londra, când un rezervor de bere a explodat, și printr-un efect de domino a dărâmat celelate rezervoare aflate în acea zonă, vărsând peste 1 470 000 litri de bere pe străzile orasului.

Acest tsunami de bere a umplut rapid subsolurile caselor din Sf. Giles Rookery, unde locuiau mai multe familii. Casele au fost distruse și pereții pubului Tavistock Arms au fost distruși. Opt persoane s-au înecat în indundația londoneză de bere, și s-a crezut că dezastrul a fost trimis de Dumnezeu!

Regele Gambrinus, Berea, Cinco de Mayo, Pizza și Caragiale

Legenda spune că Gambrinus, regele berii, s-ar fi născut în Flandra și că în tinerete era un simplu mecanic dintr-un atelier de suflat sticla. Îndrăgostit fiind de Flandrine, fata patronului său, Gambrinus i-a mărturisit dorul lui, dar acesta i-a refuzat mâna, pentru că nu era nici bogat, nici nobil, nici chiar sticlar din tată în fiu. Atunci Gambrinus decide să-si curme zilele. Însă diavolul, care îl urmărea de mult a intervenit propunându-i un pact: sufletul său în schimbul averilor celor mai mari timp de 30 ani.Gambrinus acceptă și începe să câștige la orice joc de noroc își încerca șansa. Devenit bogat, el ceru din nou mâna Flandrinei, care îl refuză iar, pentru că nu era nobil. Gambrinus chemă atunci diavolul și se plânse că a fost înșelat. Diavolul îi propuse un nou târg și îl duse si-i arătă un câmp însămânțat și două construcții vecine. “Aici ai un teren pe care creste malțul și alături o braserie. Te voi învăța să fabrici „vinul de Flandra”, care se numește „bere” și mulțumită lui o vei uita pe Flandrina. Îți dau și un instrument muzical căruia nimeni nu-i poate rezista: carillon-ul, care te va ajuta să te răzbuni pe toți cei care si-au bătut joc de tine “.Gambrinus prepară berea și se duse în sat să o ofere localnicilor. La început sătenii au găsit că berea era amară, însă după ce Gambrinus s-a apucat să cânte din carillon s-au încins atât de tare, dansând, că au început să-l implore să le dea tot mai mult de băut. Succesul băuturii inventate de Gambrinus depăși imediat limitele satului, ale regiunii și chiar frontierele tării și peste tot unde se bea bere, se cânta din carillon. Regele Flandrei, ca să-l recompenseze pe Gambrinus, îl înălță la rang de Duce, Conte și Senior Domn, însă el prefera mai degrabă să fie numit, asa cum îi spuneau sătenii lui, “Regele berii”.Însăși Flandrina, interesată acum de titlurile și averea lui Gambrinus veni, în fine, să-l vadă. Însă acesta un pic cam cherchelit, nici n-o recunoscu și îi oferi o halbă de bere. Atunci Flandrina înțelese că, în fine, Gambrinus o uitase.Când după 30 de ani, la scadentă, diavolul veni să-i ia sufletul, Gambrinus se puse să cânte din carillon, până ce necuratul, mort de oboseala jocului, îl dezlegă de contract, ca să se poată odihni. Gambrinus trăi fericit încă 100 de ani în mijlocul supușilor săi și când în sfârșit moartea îl ajunse, fu înmormântat într-un butoi cu bere. De aceea mormântul lui nu a putut fi găsit nicăieri. Când s-a întâmplat această istorie?Nimeni nu știe cu siguranță. Însă Gambrinus este menționat pentru prima dată într-un manuscris anonim flamand din 1526, în care se vorbește de acest personaj care ar fi trăit în Flandra și Brabant, pe vremea lui Carol cel Mare și că avea obiceiul de a anunța începutul ședințelor de sfat lovind într-o imensă halbă, plină cu bere.După alți istorici, precum Dr. Caemans, membru al comisiei de Istorie al Belgiei, “Gambrinus este metateza lui Jean Primus, numele unui duce de Brabant, de origine burghinionă, născut în 1251 și omorât în 1295 într-un turnir la Bar. El iubea armele și în realitate nu s-a ocupat niciodată de bere”. Fiind foarte popular printre producătorii de bere din Bruxelles, efigia lui a fost afișată în sala de ședințe a breslei, ceea ce cu timpul i-a creat faima de băutor de bere și numele de Jean Primus Gambrinus.Altă variantă povestește că acest Jean Primus, mare amator de bere și turniruri, la banchetul ce a urmat victoriei de la Wocringen, dorind să se adreseze oamenilor lui, a trebuit să se urce pe 3 butoaie de bere cu o halbă în mână și să strige pentru a acoperi vacarmul râsetelor și convorbirilor băutorilor. Aclamatiile mesenilor care scandau “Jean Primus”, ar fi deformat aceste cuvinte în “Gambrinus”. Mort într-un turnir, datorită halbelor băute înainte de luptă, Jean Primus a fost considerat ca “martir al berii” și a devenit patronul breslei braseriei.În orice caz, oricare ar fi originea numelui “Gambrinus”, ea se întâlnește în nenumărate locuri din lume, uneori scrisă “Cambrinus”, ortografie considerată însă de specialiști ca o eroare datorată unor transcripții greșite din Evul Mediu sau din perioada Renașterii.Legenda lui Gambrinus a trecut chiar și oceanul. În Florida, de exemplu, la Miami, un restaurant la modă unde berea pe care o bei este fabricată chiar în fata ta într-o instalație ultra modernă așezată în spatele unor geamuri panoramice, are ca deviză “Where Fun is Always Brewing on the Spot”. Tot aici, poți citi pe lista mâncărurilor și băuturilor oferite, legenda sosirii lui “Don Gambrinus” în Lumea Nouă.Astfel poți afla că Regele flamand al berii, împreună cu tovarășii lui, în drum spre Italia, unde sperau să deguste o excelentă pizza, a fost deviat de o furtună înspăimântătoare înspre coastele Americii Centrale. Astfel au ajuns la Cancun, pe 5 mai și au descoperit că bucătăria locală se potrivește mai bine ca oricare alta cu gustul berii, așa că localnicii i-au considerat imediat ca fiind adevărați zei. De aceea data de “5 mai” este sărbătorită peste tot în Mexic, cu care ocazie curg fluvii de bere în toată tara. Inutil să precizăm că restaurantul în cauză este mexican și a fost inaugurat pe “Cinco de Mayo”.Din această povestire am aflat că Gambrinus era mare amator de pizza! Probabil că asa se explică faptul că cel mai faimos și renumit local istoric napolitan decorat cu picturi executate de diferiti artiști din Italia, carte se găsește în orașul de la poalele Vezuviului, se numește “Gambrinus”. Numai că aici, tradiția locală o impune, Gambrinus nu mai este o braserie în stilul tradițional flamand, ci o cafenea, muzicală și literară. Localul unde se găsește aici cafeneaua Gambrinus are o lungă istorie, artistică și politică.În 1809, cu ocazia creării pieței din fata Palatului Regal, în epoca regelui Murat, s-a decis construcția unui edificiu impunător care urma să conțină diferite ministere și administrații oficiale. Cu timpul parterul edificiului a fost dedicat parțial activităților comerciale. Așa s-a instalat “Il Gran Caffe”, devenit în 1890 “Gran Caffe Gambrinus”.Acest local urma să marcheze o piatră fundamentală în istoria orasului. De fapt spiritul “cafenelei “exista în Napoli încă din anii 1700, pentru că nenumărate alte localuri celebre, precum Diodati, Fortuna, S. Apostoli, Caffe dei Tribunali (locul de întâlnire al avocaților), Caffe Vacca, Cafee d’Italia etc. s-au înmulțit de-a lungul secolelor XVIII și XIX.Însă “Caffe Gambrinus” va juca un rol important, poate datorită amplasării sale, în coltul străzii Chiaia, între orașul nou și cel vechi, între lumea artistică și cea a industriei. Tot aici se întâlneau nenumărate personalități politice locale renumite, cum erau Crispi, Nicotera, Bonchi sau elita napolitană reprezentată de Colonna, Pignatelli, Salacar, etc.1888501_544219425697706_1560335474_nDintre artiștii și poeții orașului, mare parte erau clienți obișnuiți ai locului, între care Di Giacomo, Bovio, Nichetti și alții. Însă personajul cel mai celebru care a marcat acest local a fost Gabrielle D ‘Anunnzio. Se spune că pe una din mesele cafenelei, el ar fi scris textul unei canțonete napolitane numită “A Vuccella”. Tot aici a compus muzica câtorva canțonete, Paolo Tosti, creatorul neuitatului cântec “Marrrechiare”.Du-te-vino-ul cotidian în localul cafenelei “Gambrinus” era atât de important încât locuitorii orașului îl numeau “Caffe delle sette porte”. Însă în 1885, cafeneaua a închis cele șapte porți. Însă după cinci ani, “Gambrinus” s-a redeschis nu numai cu splendoarea regăsită de altădată, dar și cu o nouă tinerețe. Atunci a fost executată decorația interioară care mai există și astăzi, creând ambianta tipică “in de siecle”, ce face reputația locului. Mariano Vacca, proprietarul cafenelei vecine, “Caffe d’Europa “, cunoscut pentru calitatea relațiilor pe care le avea în lumea artistică, a închiriat localul “Gambrinus” si a încredințat decorația interioară arhitectului Antonio Curre. Acesta, laureat în Arhitectură și Decorație, al Universității Regale din Napoli și profesor onorar la Institutul de Belle Arte, a realizat în cetatea vezuviană numeroase restaurări și decorații interioare. Printre ele, cea a fațadei Domului, a bisericii San Giovanni a Mare, dar mai ales, “Galeria Umberto I”, inaugurată în 1892 și considerată ca opera cea mai reprezentativă din oraș, atât pentru burghezia napolitană, cât și pentru arhitectura erei industriale.10013025_544219709031011_1391935801_n Ideea urmărită de Currie a fost o “întâlnire între funcțional și estetic, luând ca prototip turnul Eiffel din Paris…”. Decorația de la “Caffe Gambrinus”, adevărat monument reprezentativ al modernismului italian a făcut posibilă, prin spatiile acordate tablourilor “di genere”, crearea unei adevărate galerii, care ilustrează gustul celei de a doua generații ale curentului “rerist” ce a dominat în secolul XIX pictura napolitană. Panourile de circa 3 metri înălțime, reprezintă tot atât de bine “contadine” îmbrăcate în costume tipice regionale, “vedutte” din zona Napoli, sau personaje tipice ale vieții cotidiene din golful sau din insulele vecine.Pictorii reprezentanți, D’Agostino, De Sanctis, Volpe și atâția alții, au făcut din “Grand Caffe Gambrinus” un adevărat “Salon de Artă Napolitană”, continuat în zilele noastre prin prezentarea unor artiști contemporani sau prin concerte de muzică vieneză sau italiană. De-a lungul secolului XX gloria cafenelei “Gambrinus” urma să pălească încet-încet, până când, pe 5 august 1938, din ordinul prefectului Giovanni Battista Maculi, localul va fi redus la o minusculă încăpere. Motivul oficial era că acest stabiliment devenise un centru de întrunire al mișcării antifasciste, însă un scriitor din oraș afirma că adevărata cauză venea de la soția prefectului, Maraialli, căreia, orchestra cafenelei îi deranja somnul seară deseară!După numai cinci luni, totalitatea cafenelei urma să fie închiriată unei bănci și unei întreprinderi comerciale. Au trebuit să treacă mai bine de 50 de ani, până când, în 1989, Michele Sergio, tatăl fraților Sergio, actualii proprietari ai cafenelei “Gambrinus”, obține clasarea localului de către Ministerul Bunurilor Culturale, având în vedere istoria loculului și prezenta numeroaselor opere de artă.Victoria finală a fost marcată de ceremonia care a avut loc pe 9 decembrie 2000, cu ocazia înmânării cheilor corespunzătoare ultimilor 200mp din suprafața anticului local, care mai erau încă ocupați de birourile Băncii di Napoli.Astăzi, saloanele și terasa de la “Caffe Gambrinus” au redevenit punctul de întâlnire al societății napolitane de la “7 la 77 de ani” și orișice personalitate națională sau străină care trece prin oraș, nu uită să se oprească măcar câteva minute în acest loc, timpul necesar pentru a bea o bere sau … o cafea!“Caffe Gambrinus” de la Napoli, astăzi membru eminent al rețelei “Locali storici d’Italia” este tot atât de renumit ca “Giubbe Rose” la Florenta sau “Caffe Greco” la Roma.Cam în aceeași perioadă……cu deschiderea cafenelei “Gambrinus” din Napoli, o berărie cu același nume exista și la București. Berăria “Gambrinus” de pe strada Câmpineanu nr. 4, inaugurată în 1901 de Caragiale, nu era primul local de acest tip care aparținuse bine-cunoscutului scriitor și publicist. Încă în 1893 s-a deschis în strada Gabroveni “Berăria Mihalcea și Caragiale”, unde autorul “Năpastei” se asociase cu un consilier comunal care avea experiența acestui tip de negoț. Era o primă lovitură de tun în lumea oamenilor de litere bucureșteni.Anton Balcalbasa profită pentru a publica în “Adevărul literar” din 15 septembrie 1893, un articol necrologic care se referea la “moartea literară” a umoristului și care se încheie cu informația directă: “Astă seară se deschide în strada Gabroveni: Berăria Mihalcea și Caragiale.”În 1894, Caragiale a deschis, de data asta singur, “Berăria BENE BIBENDI” pe strada Șelari, devenită repede locul de întâlnire al artiștilor și oamenilor de litere din Capitală. Iată cum își amintește actorul Iancu Brezeanu de acest loc:“La Bene Bibendi au venit putini la început; în afară de mine mai veneau Delavrancea, Vlahuță, Coșbuc s.a. Cât timp nu au aflat că patronul păsuiește celor cu îndeletniciri aparte, berăria a mers bine. Pe urmă când lavalierele au ajuns în strada Șelari, Caragiale n-a avut încotro și a ascultat de vântul călduț al sufletului său melodiu…mulți dintre acești datornici nu si-au mai achitat datoriile… Când venea noaptea și bunul nostru prieten, berarul, trăgea obloanele, rămâneam câțiva apropiați la taclale, risipindu-ne amintirile în damful meiului, ca apoi spre ziuă s-o pornim spre piață, unde Oale țiganul învârtea pe făcălețul arcușului mămăliga sârbelor.”După o scurtă participare, în 1895, la conducerea restaurantului gării Buzău, Caragiale lichidează în 1901 “Berăria Cooperativă” si inaugurează, peste drum de Teatrul National, un local cu numele “Berăria Gambrinus”. Este singurul dintre localurile conduse de Caragiale care nu a avut o viată efemeră și ale cărui urme au rămas în peisajul bucureștean timp de o sută de ani.De fapt producția și consumul berii erau activități mult mai vechi pe teritoriul Țărilor Române, unde, deja Paul din Alep menționează consumul acestei băuturi la curtea lui Vasile Lupu, în secolul XVII.1493217_544220185697630_1790549023_nAdevărata producție de masă a berii, a început, se pare, numai la începutul secolului XIX, când Johann de Gotha a inaugurat, în 1809, la marginea Bucureștilor, o fabrică de bere, distrusă de flăcări în timpul revoluției de la 1821. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, apariția câtorva fabrici de bere se traduce prin inaugurarea a numeroase berării, dintre care, unele au avut numai o viată efemeră.Foarte repede, berăria devine o “instituție” și mai ales un punct de întâlnire important al ziariștilor, politicienilor sau oamenilor de teatru. Așa s-a creat și un limbaj specific, cum era de exemplu denumirea măsurilor de vânzare a băuturii. Celebrul “țap” își trage numele de la renumitul berar german Bock (țap pe nemțește) comercializat pentru prima dată în București la berăria “Căpitanului”, lângă statuia lui Gh. Lazăr. “Halba”, măsura comună până atunci în vânzarea berii, își trage numele din nemțescul “halbes liter” adică jumătate de litru.Ambianța berăriilor bucureștene de la cumpăna dintre cele două veacuri, transpare deseori în nuvelele lui Caragiale datorită în mare parte experienței sale de “vânzător de bere”.Este bine-cunoscut faptul că afacerile făcute de Caragiale în domeniul restaurației, chiar și la “Gambrinus”, unde a supraviețuit mai multă vreme, nu erau formidabile. Interesantă este însă forma lor literară, care transpare și prin versurile lui D. Teleor, publicate în “Moftul român”.